Ganduri la gramada …

In ce priveste guvernarea … era cat pe ce sa scriu „gubernarea” caci s-a facut atata caz cu criza gazelor de parca am fi avut statut de gubernie …. guvernarea, zice Domnul Tariceanu pe blogul sau “are doua maini stangi”. Problema cea mare e ca nici degetele n-o prea asculta … par a fi cam inghetate in ciuda incalzirii globale! Mai delicat de analizat este un paradox legat de personajul pe care Domnul Tariceanu, un anume Dorel, il introduce in ecuatie. Se zice ca daca acesta n-o se se apuce de lucru o sa fie bine. O idee pregnanta … si pe blog si in emisiuni televizate … venita din partea PNL este aceea ca Guvernul ar putea avea bani sa mareasca salariile in mod judicios. Nu ma deranjeaza ca ideea e venita din partea PNL. Ma deranjeaza ca e livrata ca opinie liberala si ma derajeaza ca nu e corecta economic. O sa vedem de ce! De la bun inceput trebuie sa precizam ca nu guvernul trebuie sa aiba bani sa mareasca salariile bugetarilor, ci sistemele in care lucreaza functionarii publici si bugetarii insisi trebuie sa isi maximizeze eficenta, sa fie capabili sa conceapa, sa genereze si sa gaseasca si sa atraga resursele ca ei sa traiasca mai bine. Foarte pe scurt zis … sa faca putina arheologie pentru descoperirea vestigiilor economiei subterane. Mai mult insa ar putea modela sistemul/sistemele in asa fel incat acestea sa fie flexibil/e si cu criterii de evaluare corecte, incat sa permita ca cei care sunt eficienti … nu sa primeasca ci sa isi poata lua un drept castigat prin eficienta. Un Guvern trebuie in primul rand sa aiba grija ca sistemele sa functioneze, sa fie manageriabile si manageriate. Apoi, Institutiile sa faca servicii de calitate, functionarii sa fie cautati de cetateni pentru expertiza lor si de ce nu, orice serviciu facut la calitatea ceruta de catre institutiile bugetare sa fie platit. Conditia minima ar fi ca serviciile sa fie facute « intocmai si la timp ».

Punctual ….

De foarte foarte multi ani insa, avem de-a face cu cinci mari probleme:

1. Serviciile functionarilor sunt platite pausal. Orice locuitor al tarii, are ori n-are nevoie trebuie sa contribuie intr-o forma sau alta. Consumi ori nu servicii publice ….trebuie sa contribui. Urmarea acestui fapt: Mentalitatea ca la cheremul fiecarui cetatean care are o idee, o reclamatie, o nevoie, trebuie sa stea un functionar. Si de aici, o incarcatura nefireasca de lucrari pe biroul fiecarui functionar. In Romania redirectionarea lucrarilor e cam 30 % din volumul de munca. In plus si … timp pierdut. Daca este sa luam un singur exemplu aproape 70 % din contestatiile pe achzitii publice nu au substanta, sunt facute asa …in baza dreptului legal de a contesta, fara o motivatie si o documentatie clara.

2. Disponibilitatea functionarilor de a deservi cetateanul. Cel mai adesea, este minimala. Aproape oricare dintre functionari se crede “statul” si arareori e dispus sa iasa din “fotografia de grup a puterii”. Ai nevoie de “adeverinta”, de “certificare”? Simplul fapt ca iti recunoaste statutul, un lucru ce de fapt este al tau, ori iti recunoaste proprietatea … se transforma intr-un lung sir de ore de asteptare ori de drumuri pe te-miri-unde. Urmarea acestui fapt: Cetateni, plictisiti, surmenati si sictiriti care au si pierdut o zi de munca. O statistica a orelor in care cetatenii ar putea fi eficienti altfel decat stand pe la usile institutiilor publice, calculata doar pentru 100.000 de oameni pe zi ne-ar ingrijora de-a dreptul. Pe noi, nu pe guvernanti! Daca presupunem ca fiecare din cei 100.000 pierde doar o ora pe la usi, si impartim la 8 ore avem un rezultat de 12500 de zile munca, cu cetatenii aferenti, care zilnic sunt ca si someri. Ei nu “someaza” pentu ca nu au de lucru ci pentru ca sistemul de relationare cu institutiile publice nu le permite sa faca altfel.

3. Expertiza pe care o au cei platiti din ban public este adeseori lamentabila. Incepand cu emiterea de acte neconstitutionale, pana la nepriceperea de a intocmi corect o fisa de post in conformitate cu nevoia departamentului x din institutia Y. Aici este necesar sa punem in discutie doua aspecte caci nu putem sa spunem ca functionarii in general nu au expertiza. Problema majora este insa legata de ceea ce numim “expertiza adecvata” institutiei, functiei si responsabilitatii. Din lipsa expertizei adecvate rezulta cel mai adesea si lipsa competentelor si externalizarea atributiilor … ca deh…. pana la urma treaba se cere a fi facuta. Urmarea acestui fapt: nevoia de a acoperi lipsa capacitatii operative interne cu contracte de externalizare a serviciilor care spoliaza bugetul de stat fara mila, de la traduceri de documente pana la firme care fac curatenie.

4. Criteriile dupa care statul isi remunereaza angajatii, fie activi fie pensionari, si criteriile dupa care statul asista persoanele in stare de risc social. Aici trebuie sa fim clari. Nu este alegerea cetateanului sa aiba cohortele de pensionari onorifici la 40 – 45 de ani. Daca ar fi la latitudinea cetateanului acestia ar disparea chiar de manie, intrucat nici un om care munceste nu ar alege sa le dea pensie. Asta e doar alegerea statului si constatam aici prapastie fara fund si o situatie ireconciliabila intre criteriile statului si criteriile societatii. Acest lucru este valabil si pentru ce se intampla cu ajutorul social, pe care Guvernarile de pana acum n-au facut decat sa il promoveze ca pe activitate de onoare. Personal am sperat ca cel putin Guvernarea Liberala o sa tripleze numarul de Asistenti Sociali si ca acestia sa aiba independenta si imunitatea necesara sa faca o evaluare adevarata, autentica a celor in nevoi. S-ar fi creat locuri de munca si ar fi fost o buna ocazie sa eradicam lenea si parazitismul celor care vin cu Mercedes la coada la ajutor social. Chiar daca s-ar fi angajat de cinci ori mai multi Asistenti Sociali tot ne-ar fi costat cu aprox. 40 la % mai putin decat plateste statul la gramada, deopotriva si celor care au cu adevarat nevoie si celor care s-au inscris la ajutor social.

5. Razboiul crunt al politicianului ales cu functionarii si cadrele din invatamant. A inceput demult, din copilaria democratiei noastre. Unii functionari au incercat o adaptare cu rezerva ca nu prea aveau timp si sa joace dupa cum canta politicianul si sa isi faca treaba. Unii au trecut la politica. Unii au vrut sa treaca dar nu au fost integrati. Povestea insa nu este asta si nici nu e poveste. Este o drama: pregatirea continua a functionarului intr-o societate atat de dinamica este la cheremul politicianului. Daca o sa aloce fonduri ….sa vedem…c-o fi … daca ne da liber sa mergem la un program de formare … si tot felul de astfel de bazaconii care fac ca un elev de liceu sa stie mai bine Excell si DBase decat functionari cu 20 de ani vechime. Ca sa nu vorbim de cunoasterea limbilor straine. In majoritatea tarilor europene functionarii primesc anual pe cheltuiala Institutiei minimum 40 de ore de formare. In Romania …nici salarii ca lumea … nici formare adecvata si nici informatie profesionala la zi … ci doar presiune, amenintari, suspiciune de apartenenta mascata la partidul care a fost, dislocari si implemantarea politicii « om de incredere » si acolo unde nu e cazul. Se da « valea » inspectorilor de invatamant si se taie stipendia de carti a profesorilor. La fiecare ministru se schimba regula examenelor si anii etapelor de invatamant …fara sa se tina cont ca cine nu a avut de-a-face cu invatamantul decat din pozitia stand in banca nu are ce sa caute in forurile de decizie care tin de evolutia si etapele psiho-cognitive ale procesului de invatare. Acu’ ii scoatem la pensie …acu le luam salariul cumulat si tot felul de nastrusnicii care nu tin cont de realitatile socio-economice ale tarii. Felicitari doamnei Profesoare Sincron Angela Cotoara pentru castigarea procesului la Targu Mures. Sa nu uitam ca totusi lupta ei a durat doi ani. Si ne mai intrabam in ce fel de stat traim cand o profesoara eminenta – iubita de elevii ei care sunt incantati ca poate ramane in continuare la catedra – e hartuita doi ani prin tribunale doar ca sa isi capete dreptul la exercitarea vocatiei de dascal?

Insa, cea mai mare problema este supra taxarea eficientei. Ea se leaga intrucatva de costul locului de munca. Este o problema generala si de aceea nu o numar ca fiind a sasea. Guvernarea trecuta avea in cap si plan sa dea un premiu de 1000 de Euro pentru un loc de munca deschis. Un astfel de premiu nu ar fi fost chiar in spirit liberal. Nici o doctrina economica n-ar fi putut justifica de ce firma x daca angajeaza 100 de someri primeste maine din ban public 100.000 de euro, fie ca afacerea merge fie ca nu. Intr-o economie libera si ancorata in fundamente reale, economic ar fi fost ca locul de munca sa coste 0 (zero) si statul sa se multumeasca doar cu impozitul pe venit, cu redevente, cu TVA-ul, cu veniturile din participatiuni ori pe care le mai are in diferite companii, cu veniturile din accize si cu cele din obligatiuni emise judicios. Nici premii pentru unii, nici costuri pentru altii. Bine ca nu a fost pusa in aplicare politica asta. In orice economie corecta nu iei din banul public si nu transferi contributia societatii ca sa dai premii pe loc de munca creat/inventat si probabil ne-durabil, ci in masura in care vrei sa contribui la dezvoltarea economiei libere dai facilitati in privinta costului cheltuilelilor cu resursele umane. Nu pot sa inteleg de ce adesea institutiile statului gandesc ca trebuie sa “amendezi/taxezi”, descurajezi, pe cei care au o politica de resurse umane stabila, bine planificata si echilibrata, care constant mentin 100 de locuri de munca si sa ii premiezi pe cei care acu’ s-or trezi ca le-ar mai trebui 20 – 50 de muncitori. Everestul unei astfel de politici, unei astfel de gandiri, este insa taxarea eficientei. Daca un operator de baze de date – care este angajat de multi ani si poate introduce zilnic cu 40.000 de semne mai mult decat colegii lui – cere marire de salariu, cel ma adesea primeste un raspuns de genul “pai stii cat ma costa pe mine ca firma daca iti maresc cu 15 % salariul?” Patronul il duce fuga la www.calculatorsalariu.ro si demonstreaza in trei minute ca pentru a plati catre salariat 1500 RON, el, angajatorul cheltuieste 2637 RON, si ca daca ii creste salariul la 1725 RON firma va trebui sa cheltuiasca 3050 RON. “Lasa ca iti dau niste libere” este raspunsul final. Angajatul saracu … ce sa mai zica … daca vede ca o crestere de 225 RON in buzunarul lui impovareaza firma cu 413 RON? Inghite in sec si asteapta zilele libere promise. Aici este marea problema a Romaniei … si a altor state UE deasemenea … se taxeaza eficienta si planifica premierea prin tot felul de meschinarii a lipsei de eficienta. Nimeni n-ar fi putut evalua ce eficienta si ce impact ar fi avut premiile de 1000 Euro per loc de munca. Noroc ca le-a oprit Guvernul Boc. Si cum eficientii sunt mai putini decat cei ne-eficienti sistemul nu are cum sa nu intre in colaps. Asta cred ca stiti si dumneavoastra, stimati cititori, foarte bine. Problema este cum sa construim suficienta liberate in economie ca indiferent ce le-ar trece unora prin cap, daca nu e in parametrii unei legitati economice corecte sa nu fie implementabil. Acum, cu un Guvern de stanga-stanga sa vedem cum ne-om descurca.

Oricum, sper sa intram intr-o noua era in care relatiile dintre eficienti si ne-eficienti sa nu mai fie moderate de stat in favoarea celor ne-eficienti.

Daca actuala clasa politica isi inchipuie ca poate castiga razboiul cu cu societatea in criza fara sa rezolve macar ceva din problemele de mai sus se inseala.

Prioritatea prioritatilor este insa legata de facilitati in vederea ieftinirii costurilor legate de locul de munca si disponibilizarea de fonduri pentru formare premantenta. Din actuala criza vor iesi cu fruntea sus tarile in care locul de munca este cel mai putin taxat si in care sistemele de servicii publice vor beneficia de formare pentru a fi flexibile in mod adecvat. Aceste doua conditii se ingemaneaza si sunt definitorii pentru a asigura amortizarea efectelor crizei financiare.

Mihail Brinzea


0 comentarii la “NEVOIA DE A GENERA PREMIZELE UNEI ECONOMII LIBERE SI STABILE SI DE A REMODELA RELATIILE INSTITUTII – SOCIETATE”
Comentariul tau